Am devenit șef la mine în casă!

Eu unul, n-aș fi crezut că Anda, ființa cea destul de micuță de statură și cu trăsături pașnice, poate fi un adevărat dictator, suprimându-mi fără nici un regret și cea mai mică dorință. N-aveam voie să mișc un deget fără să știe ea, mă sufoca cu personalitatea ei debordantă, îi plăcea să-și impună punctul de vedere în orice problemă, chiar și când era vorba de o treabă rezervată exclusiv bărbaților.

Ca să vă dau exemplu, chiar de când ne-am mutat în apartamentul nostru nou i-a distrus nervos pe bieții zugravi și instalatori băgându-și nasul în treaba lor, stând de pază lângă ei și dându-și cu părerea în lucruri la care nu avea de unde să se priceapă.

O făcea doar din dorința de a supraveghea orice mișcare: și acum cred că meseriașii aceia ne-au lăsat baltă de bine ce o duceau la noi, adica datorită banilor buni pe care i-am plătit în avans și a sticlelor cu vin de calitate cu care eu tot îi îmbiam, ca să-i mai liniștesc.

Curând a venit rândul meu să fiu supravegheat îndeaproape în orice făceam. Anda ținea morțiș să mă însoțească până și când mergeam la altelier pentru câte o revizie sau reparație la mașină; spunea că bărbații sunt fraieriți ușor și li se iau bani în plus fără nici o reținere, în timp ce simpla prezență a unei femei impresionează și impune respect.

Apoi, când se întâmplă să merg singur la cumpărături, la înapoiere mă punea să aștern pe hârtie câți bani avusesem și câți cheltuisem, să nu mă fi păcălit cumva vreo vânzătoare, văzându-mă și aceea ”singur și nepriceput”. Se mai întâmpla să nu fiu atent la rest și preferam să zic că lăsasem bacșiș, dar și acesta era un motiv de scandal, ”că mie cine îmi lasă chilipiruri? De ce să arunc cu bani munciți?”.

Aceste sunt însă lucrui mărunte peste care aș putea trece, dar m-am simțit cumplit de umilit când s-a amestecat și în slujba mea, susținând că sunt prea moale și alții vor fi promovați înaintea mea.

N-aveam cum să o împiedic, pentru că erau destul de multe sindrofii la care participam cu colegii și nevestele noastre iar Anda se apropiase de toată lumea. Afla mai bine ca mine cine cui îi poartă sâmbetele, care posturi sunt râvnite si care sunt oamenii pe care șeful nostru nu îi putea suferi, manager peste mai multe en-gros-uri, eu fiind responsabil de serviciul cu clienții si promovarea firmei.

În cele din urmă am protestat:

-Nu-mi cere mai mult decât vreau eu să fiu! De ce ții să mă căpătuiești și să mă vezi mai sus decât țintesc eu însumi? Doar tu m-ai obișnuit să fiu un suspus care nu crâcnește, așa că nu mă văd nici la serviciu mai ”șef” de cum sunt!

A fost prima dată când am plecat valvârtej de acasă. Doar pentru a cugeta în voie și să mă simt în largul meu. Mă întrebam de ce exagera Anda atât de mult, de ce își lua atât de în serios rolul de soție, sufocându-mă cu sfaturile ei. Uneori mă făcea să mă simt un netot care n-ar putea face nimic de unul singur…

Și totuși, când am cunoscut-o, era o fată dulce, cu o atitudine plină de duioșenie. Se pare că însă așa m-a prins în laț. Văzusem eu că și soacră-mea își ținea soțul cu înverșunare, probabil Anda învățase că așa e normal. Am încercat și eu să fac ce făcea socrul în asemenea cazuri, când era cicălit fără motiv: se retrăgea discret la o dicuție cu un vecin, luând cu el un ziar pe care îl avea tot timpul la îndemână. Nu se certa, îi spunea doar cu calm nevestei că merge să dezbată cu prietenii puțină politică.

Am făcut și eu la fel și o vreme a mers, dar apoi, orice lucru mai mult sau mai puțin rău se întâmpla prin casă, vinovat eram eu că pierdeam vremea la ”taclale cu vecinii”.

Andei parcă îi făcea plăcere și când dădea laptele în foc sau rămânând fără pâine : se grăbea să spună lungindu-se în zeci de fraze, că eu nu îi dau o mână de ajutor la pregătitul cinei, ci prefer să stau la bârfe sau să tai frunze la câini în balcon, unde tot ea pusese apă la flori. Nu vedea când și eu rezolvam treburi gospodărești, vedea doar când nu le făceam….

Am început să mă gândesc ca un copil i-ar aduce în suflet sentimente mai bune și vis-a-vis de mine. În fond, era o femeie meticuloasă și prea perfecționistă; vedea că eu abordam orice situație mai puțin stresat de gândul că va ieși sau nu bine, aveam o atitudine mai dintr-o bucată și de aceea nu avea încredere în deciziile mele. În zadar mă tot străduiam să-i explic că cel puțin unul din noi trebuia să fie mai puțin minuțios și despicător de fir în patru, altfel ne-am fi cicălit unul pe altul până la epuizare.

De fapt, voiam să-i spun: ”Eu gândesc mai limpede decât tine, am mai puține pretenții de la cei din jur și de aceea trăiesc mai liniștit”. Încercând să o fac mai maleabilă, am început să-i fac surprize plăcute, dăruindu-i cadouri fără să aștept o ocazie specială. Dar înafară de flori nu-i puteam oferi mai nimic, era atât de pretențioasă și din cauza asta, mereu nemulțumită cu ce avea. Când îmi spunea să o însoțesc în magazine, întârzia ore bune încercând pantofi și haine și deseori nu cumpăra nimic, salutând cu răceală vânzatoarele, de parcă ele erau vinovate că ea era atât de capricioasă.

Și în aceste situații mă simțeam umilit. Când femeia e cicălitoare și pretențioasă, oamenii se uită cu milă la soț și își spun în gând: ”Bietul om, el pare să fie de treabă, da ce folos?”. Și mai trecea o zi iar eu speram mereu că Anda își va aminti să-mi mai zâmbească, va fi mai puțin aspră și seara vom adormi strâns îmbrățișați. Dar rareori se întâmpla acest lucru și numai dacă stăteam toată ziua lângă ea, sărindu-i în ajutor în toate cele.

Nu o să vă vină să credeți, dar ajunsesem să apelez la trucuri feminine ca să mai scap de sfaturi, indicații și sarcini. Mă prefăceam că mă doare capul și de aceea sunt dispus și aș vrea să stau întins în pat, rugând-o să nu mă deranjeze. Alteori acuzam o indigestie și ieșeam să mă plimb la aer curat, chipurile ca să uit de crampe. Minciuna asta era bună deoarece puteam să mănânc ceva special și să beau un vin la un local drag mie, iar la întoarcere Anda nu se mira că nu mă așez la masă; doar aveam indigestie! În fine, ca să pot ieși seara cu prietenii, de cum veneam de la serviciu o scuteam de multe sarcini: făceam cumpărături, puneam aspiratorul în funcțiune, spălam vase și chiar ștergeam gresia din baie.

Dar și așa treabuia să am grijă să nu se întâmple a doua zi să se defecteze ceva prin casă, că iar îmi reproșa că puteam să verific acel ceva în loc să mă distrez. Nu vă recomand să încercați să experimenți așa ceva, mai bine credeți-mă pe cuvânt că, adunate, toate acele reproșuri, în aparență banale, mă făceau să mă simt din ce în ce mai neînsemnat. Ca să mă consolez mă gâdeam că alți bărbați o duc și mai prost, că nevestele lor au amanți sau prea multe prietene care le îndeamnă la atitudini feministe exclusiviste. Anda îmi respecta totuși dorința de a nu aduce în casă prea multe femei, ca să stea toată ziua la bârfă, cel mai adesea despre bărbații lor. Apoi am trecut peste această interdicție zicându-mi că va mai uita de mine dacă are ”societate” în jur . Au început să o viziteze prietene și colege, ba mă bucuram că ieșea cu ele la târguieli, calvarul alegerii sandalelor și a poșetelor din magazine. Mă simțeam liber.

Timpul trecea însă și Anda amâna momentul conceției unui copil deși se apropia de 26 de ani. Din acest motiv, eu eram acum cel nemulțumit. Dar tot ea a ieșit câștigătoare.

La serviciu, fusese avansată contabilă șefă și spunea că are nevoie de energie și timp ca să învețe cum să-și facă cel mai bine treaba. Ei bine, când se apropia vara, din exces de zel, ea a spus că își amână concediul pentru la iarnă ”să mai și lucreze cineva la firma ei pe timp de vară”, adică ea, n-am putut suporta. Ne-am certat și mai rău ca de obicei și în stilul ei caracteristic, m-a făcut să trag ponoasele: cică datorită muncii ei ne vom putea schimba mașina, vom putea petrece vacanțe într-o stațiune scumpă și vom putea pune destui bani deoparte pentru când se va hotărâ să devină mamă…

Acum îmi flutura pe sub nas faptul că ea aducea mai mulți bani în casă decât mine. Așa că am reacționat în singurul mod care mă putea scoate din toate astea: mi-am luat, ca tot omul normal, concediul de odihnă pe perioada verii și am plecat taman pe Valea Arieșului, în munții Apuseni. Nu aveam de gând să ajung prin locuri neumblate, voiam doar să vizitez peșterile alea renumite. Anda n-a fost ofensată de decizia mea și n-a sărit cu gura, era pentru prima dată când medita la căsnicia noastră:

-Nu vreau să-ți faci un obicei din a nu-ți petrece vacanța cu mine, poate ai dreptate, prea semăn cu mama, care își mustruiește din cale afară bărbatul și sper că nu din cauza asta preferi să pleci departe de mine…

-E timpul să te gândești mai bine la ceea ce ar trebui să faci ca să nu mă mai simt ba strâns, ba legat de tine, ba călcat în picioare! Și tu ai mândria ta, dar un bărbat cu atât mai mult.

Din trenul care mă ducea în locuri de vin, observam minunățiile lumii și nu mă săturam privind. La scurt timp după ce am ajuns la destinație, i-am scris Andei o scrisoare lungă, adăpând mai bine această poveste pentru ca ea să-i priceapă exact sensul:

-”A fost o dată o pasăre desăvârșită, creată să zboare liberă creată să zboare spre cer și să-i facă pe ceilalți sa se bucure când o zăresc. O femeie o observă, îi urmări cu uimire zborul și o voia doar pentru ea. Iubea pasărea dar se temea că într-o zi ea va dori să zboare cine știe spre ce munți îndepărtați și că nu o va mai putea vedea. Cum pasărea îi era la îndemână, nu se mai simțea nevoită să o cucerească, apoi își pierdu interesul pentru ea. Pasărea, fără atenția stăpânei, nu-și mai văzu senul vieții, își pierdu strălucirea și într-o zi își dădu duhul. Femeia trisă, nu mai privea acum colivia goală ci își amintea cu durere ziua când văzuze pasărea zburând mulțumită printre nori. Acum înțelegea că iubise la acea vietate libertatea ei. Fără pasăre, viața ei își pierduse sensul. Moartea îi bătu la ușă, spunîndu-i: ”Am venit să te ajut să regăsești acea ființă pe care o plângi Dacă ai fi lasat-o liberă și nestânjenită, ai fi iubit-o și admirat-o mereu însă acu  ai nevoie de mine ca să o reîntâlnești.”.

Istorioara e prea tragică și poate filozofică, dar cam așa făcuse Anda cu dragostea mea, pe care a putut-o menține la fel de trează dacă nu m-ar fi sufocat atât.

I-am dat timp de gândire, mai bine de o lună. Apoi m-am întors acasă și am inversat rolurile-am început să mă port eu cu mai multă feminitate, ceva în mine se eliberase, poate că nimeni nu are dreptul să-mi frângă zborul.

Deși nu aveam prea mari speranțe, relația mea se schimbă încetul cu încetul, lucrurile merg spre bine, din câte observ. Au trecut cinci luni de atunci iar toanele Andei adânc înrădăcinate par a dispărea. A învățat să tacă mai mult și e un pas important: stă de două ori pe gânduri înainte să-mi reproșeze ceva.

Cred că și ei i se pare mai bine așa pentru iubirea noastră, de care uitasem să mai vorbim. De aceea vă întreb, nu cumva aveți și voi în casă o colivie, fără să știți?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*